Garana 2008 - Festivalul basistilor

Garana a devenit un fenomen pe care probabil nici organizatorii nu-l prevedeau si acum devine din ce in ce mai greu de stapanit. An de an numarul pelerinilor veniti aici se dubleaza. Succesul de public a adus inevitabil si dezvoltarea afacerii locale si probabil va atrage si mai multi investitori.
Succesul acestui fenomen provine din combinatia intre ambianta feerica a acestei zone montane si numele mari ale jazzului venite aici. Unele nume atrase posibil si datorita ineditului acestei locatii. La toate astea se adauga mirosurile imbietoare din toate preparatele culinare pe gustul romanilor, care te invaluie pe tot parcursul serii si-ti trag nasul si papilele ,sa le savurezi.
Asadar, insemnat cu bratara rosie pe mana purced spre Poiana Lupului care devine din ce in ce mai neincapatoare.
Anul acesta a fost pentru mine cu atat mai seducator fiind un festival dominat de basisti, tinand cont ca si eu am fost candva basist.
Istoria acestei editii a inceput cu o mare legenda a basului, Miroslav Vitous, intemeietorul trupei mele favorite, Weather Report. Din pacate am ajuns la sfarsitul recitalului si nu pot spune mai multe.
Prima seara a fost dominata insa de contrabasistul Lars Danielsson care ne-a oferit clipe magice de improvizatie pe piese bine conturate ,acompaniat de un pianist cu un talent fantastic, Leszek Mozdzer.

Ploaia ne-a gonit de la ultimul recital al serii, The Lithuanian Jazz Trio.
Am ajuns in camera pensiunii uzi pana la piele dar inca urmariti de farmecul contrabasului lui Lars.
In a doua seara trupa condamnata sa faca incalzirea a fost Jaroslaw Smietana Quartet din Polonia.
A urmat recitalul de senzatie al ungurilor de la Djabe impreuna cu invitatul lor Steve Hackett un chitarist unic in conceptie. Liderul si compozitorul trupei fiind un basist cu o imaginatie remarcabila, Tamas Barabas.
Seara a fost desavarsita de poate cel mai bun recital al festivalului, cel al trupei celui mai bun basist al momentului, Victor Wooten. Un spectacol care a avut tot ce ti-ai putea dori : tehnica desavarsita, show, creatie, lirism, comunicare. Apogeul intregului festival.
Seara o incheie tirziu in noapte cei de la Nightloosers, dar epuizat fiind de recitalurile anterioare am fost nevoit sa ma retrag.
A treia seara este deschisa de veteranul Charles LLoyd in duet cu Jason Moran dar ritmurile jazzului clasic nu au facut mai mult decat sa pregateasca cea ce va urma.
Urmeaza showul unui basist de un mare rafinament si cu o tehnica speciala, Dominique Di Piazza, care a incantat sufletele spectatorilor si care in marinimia sa a acceptat acompaniamentul a doi instrumentisti romani tineri dar promitatori.

Un spectacol cu adevarat deosebit a adus pe scena Harry Tavitian si grupul sau Orient Express. Muzica sa improvizatorica a dezvaluit un Balcanism dus inspre extrema sa orientala. Orientalismul a fost dus intr-o directie apoteotica de grupul mare de instrumentisti de valoare dar si de regia speciala pe care a impus-o liderul. Showul a stralucit si prin creatie si prin interpretare si prin mesajul trimis inspre public. Modul balcanic de abordare a iesit in evidenta si prin depasirea cu mult a timpului de stat pe scena ,cu toata disperarea organizatorilor si a celui care urma, Mike Stern. Iata o prezentare a grupului :

Recitalul lui Mike Stern, chitaristul-vedeta, impreuna cu grupul YellowJackets se dorea sa fie cel mai bun, dupa modul insinuant prin care si-au facut remarcata prezenta. Insa dincolo de tehnica desavarsita a instrumentistilor, cel putin mie personal nu au reusit sa-mi transmita nimic. Am asistat doar la o lectie de "carnati" executati pe grifuri si piese fara nici o stralucire.
Ori , cel putin pentru mine, jazzul nu este doar o etalare de tehnici remarcabile desi e perfomat doar de instrumentisti bine pregatiti ci este o exprimare de sentimente in formule muzicale care ocolesc comunul si sunete care dezvaluie momente spontane nascute din improvizatia sincera a artistului.